Suflet pe hârtie

  Câteodată, sufletul nu are nevoie de vocea omului ca să vorbească. Câteodată, singurele zgomote produse de sentimente sunt aşternute în sunetele stiloului pe hârtie şi depind, până la urma, de durerea şi plăcerea inimii. Pot fi intensive, iar atunci scrisul pe hârtie nu mai produce un sunet plăcut, ci mai degrabă grăbit şi asurzitor, mai ales în mijlocul nopţii, în pură tăcere, când sufletul îmi cere răspunsuri. Dar de cele mai multe ori cuvintele curg uşor, încât mâna-mi e atât de moale şi supusă, de parcă ar vrea să scrie ore întregi. Şi da…îmi place şi e mult mai uşor să spun ceea ce simt în scris, căci parcă am timp să aleg cuvintele potrivite şi să nu distrug momentul oportun. Asta nu înseamnă că nu am curajul să spun, chiar şi cu voce mai înceată, ceea ce simt. Nu. Cu cât am cunoscut mai multe persoane cu atât mi-am dat seama că fiecare are modul său unic de a percepe ceea ce simt şi poate unora nu le va fi aşa de clar ceea ce spun precum îmi este mie. Unora chiar li se poate părea stupid când le spun ceva, fie că au fost deja în situatia mea, ori că pare insignifiant pentru că nu au trăit ce trăiesc eu la un moment dat..

       Am ajuns să cred că sufletul meu e stăpân pe mine câteodata şi mi-e greu să-l exprim în consoane şi vocale. Ce e drept, e că niciodată nu aş putea spune ceea ce scriu. Nu ştiu, poate e ceva ce se va corecta în timp…Dar un lucru ştiu sigur:  atunci când scriu, mâinile mele sunt doar nişte ustensile in favoarea sufletului şi a minţii, căci de multe ori nici nu îmi dau seama cât scriu sau de ce o fac, ci doar e ca şi cum aş vorbi cu cineva care îmi răspunde imediat, sau imi răspund chiar eu… Şi decorul…nimic nu stârneşte pofta de întrebări mai mult decât noaptea. Ea ce ea care mă înfioară şi mă linişteşte, mă dezmiardă, mă ocroteşte. Atunci, natura nu doarme, ci îmi urmăreşte fiecare mişcare, fiecare gând şi uşor mă ajută să îmi creez un autoportret, căruia întotdeauna îi voi mai adăuga ceva.

         Cred că nu e lucru  mai plăcut decât liniştea, în care să fi doar tu cu tine şi un caieţel pe care să îţi aşterni gândurile…Şi acum când citesc lucruri vechi încă simt o parte din ce simţeam atunci şi pot spune că unele sentimente sunt nemuritoare, iar felul în care le-am scris, literele şi nuanţa culorii îmi arată cât de importante sunt …

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: